Inceputurile

Cu ce sa incep? Cu genunchii mei inmuiati camd am vazut doua liniute pe testul de sarcina? Cu lacrimile de fericire?

Viata asta m-a gasit ca fiind o zapacita cronica, naiva si care inca mai crede in Mos Craciun, in zane si prajituri de casa. Si eu, zapacita cronica, m-am indragostit si maritat cu cel mai calculat om pe care-l cunosc. Si cu omul asta, tinandu-ma mana-n mana, am planuit ca da, o sa facem un copil, candva la anu-n primavara, sa se nasca tot in noiembrie ca el.

Numai ca noi n-am tinut cont ca planurile tale nu coincideau cu ale noastre, asa ca iata-ma cu fundul sprijinit de vana, in baia de la job, uitandu-ma prostita la cele doua liniute roz...

Aveam deja 5 saptamani de sarcina cand am aflat de tine si deja din saptamana 6, in fiecare dimineata inainte de a iesi pe usa spre serviciu, imbratisam cu religiozitate si drag wc-ul de acasa. Nu conta. Nimic nu conta. Nici greturile, nici balonarea din primele luni, nici faptul ca-mi venea sa dau cu dintii de tastatura din cauza somnului. Tot ce conta erau intalnirile cu tine la ecograf, mai intai sub forma de ursulet Haribo iar mai apoi, incet-incet cu un mic omulet pe care-l pandeam cu nerusinare :).

Prima data ti-am simtit miscarile in concediu, in Spania, in timp ce ma bucuram de soarele de dimineata. Am simtit cum ma gadilai incet, bland, pe dinauntru. Bine, incet-incet gadilaturile s-au transformat in suturi (bine intentionate si dragastoase, sunt convinsa).

Cu bune, cu rele, am ajuns si in saptamana 36- joi, 10 februarie, cand am fost la control. Dcoctorita mi-a confirmat ca esti bine, ok, urma sa mai facem niste teste la President (clinical unde urma sa te  nasti -  natural, ca asa  imi doream).

Sambata, pe 12, urma sa am o intalnire cu o clienta dupa care sa merg cu tata sa facem ultimele cumparaturi in asteptarea ta - medicamente uzuale, camasa de noapte pt mine, d-astea...Privind pe geam, vad si-acum cu ochii mintii vremea mohorata din dimineata aia, plouase si era urat iar eu din cauza de burta mare ma trezisem putin mai devreme si eram bucuroasa ca am timp sa beau o cafea maaare cu lapte si sa iau micul dejun inainte sa plec.

Asadar, m-am tolanit pe canapeaua din living dupa ce mi-am baut cafeaua, hotarata ca, dupa inca vreo 5 minute de meditat, sa-mi incep ziua in forta. N-am mai apucat. Te-ai foit, te-ai intors la mine-n coaste si-n secunda urmatoare am auzit un "poc" infundat si burta mea s-a miscat ca dupa un tsunami. Cu incetinitorul, m-am ridicat in picioare si "ceva" mi-a inundat pijamalele, talpile, parchetul. Mi se rupsese apa.

Ce intalnire, ce cumparaturi :). Am apucat doar sa fac un dus, am intrat in goana mare in Auchan-ul din Mall sa-mi cumpar doua camasi de noapte si dusi am fost catre clinica, eu inca zimbind prosteste la gandul ca mai cateva ore si urma sa te vad. Zambetul a inceput sa-si mai piarada din stralucire cand am ajuns la clinica si durerile au inceput sa se intensifice. Si s-au intensificat pana la o limita groaznica, cu vajait de urechi si stelute galbene, cand am cerut miraculoasa epidurala, care m-a facut nespus de fericita. Dar doar pe mine. Ca tu intrasei in bradicardie (adica inimoara iti batea mai incet decat trebuia). Si gata fericirea mea. Eram conectata la perfuzie cu oxitocina, care anulase tot efectul epiduralei si daca inainte de ea era naspa, acum imi venea sa indoi barele de la pat de durere. Si dupa ce-am transpirat si m-am scremut degeabavreo 7 ore in total, singura varianta viabila a ramas clasica "C section"...

Eram atat de disperata, de inebunita de durere, ca intrebam din 3 in 3 minute cat mai dureaza pana e gata sala de operatii. Urmatoarea tura de epidurala a venit ca o binecuvantare, ca cel mai dulce pahar de apa pentru un ratacit in Sahara. Nu mai conta nici senzatia stranie ca cineva imi scormonea prin maruntaie, nici ca-mi amortisera mainile. Conta doar strigatul tau, puternic, ragusit, indignat si parca mirat. Conta doar trupul tau mic si roz, parul umed, negru si lipit de cap, obrazul tau fragil cand te-am sarutat.

Asta a fost, draga mea, prima noastra intalnire: exploziva, surprinzatoare, dureroasa si plina de lacrimi de fericire.

In loc de bun-venit

Iata-ma deschizand un jurnal virtual pentru-stiu, banal- minunea mea. De ce abia cum? Nu stiu. Din lipsa de timp, din frica de a nu deveni unul dintre parintii obsedati de pruncul lui. Abia astazi, privind spre veselia stirba si galbena ca o papadie, am hotarat sa-i las amintire toate gandurile si trairile noastre ca parinti.

Sa poata citi mai tarziu, peste ani, daca va dori, cum era ea ca si copil. Sa pot sa-i dau raspuns la intrebarea "mami, cum eram cand eram mica?"

Asadar draga mea, iata-ma asternand pe hartie virtuala sper eu cea mai frumoasa poveste adevarata, poveste despre tine...